Merg acasă fără paşaport!

0
19

Se mândreşte că este leat cu regele Mihai, că provine dintr-o familie de preoţi şi că este basarabean. La 86 de ani ni se înfăţişează ca un copil care ştie multe poveşti. Şi care vrea să fie ascultat. Toate sunt legate de viaţa sa. Iar finalul duce către un singur scop: “Vreau să mă întorc acasă, la Romaneşti, fără paşaport“. Valerie Nemţeanu încă îşi permite să viseze.

 

Războiul a fost pentru Valerie Nemţeanu un vis urât, care s-a terminat iute. A stat câteva luni cantonat la Timişoara, apoi a primit vestea că totul s-a terminat. Coşmarul său avea să înceapă după revenirea acasă, la Romaneşti. Au început deportările. A ajuns în România. Din secretar de primărie s-a pomenit muncitor la lopată. Aproape un deceniu a umblat dintr-un loc în altul. Comuniştii l-au vânat mereu, ba chiar au vrut să îl deporteze pentru a doua oară în Bărăgan. În final a ajuns la Vâlcea. Pensionarul Valerie merge în prezent zilnic la cimitir să îi aprindă o lumănare unui fost secretar de partid care i-a dat o casă şi visează să apuce clipa în care va circula iar liber. Prin România Mare.ÎN PAT CU VACA. A văzut lumina zilei la Romaneşti, într-o familie de preoţi. Îşi aminteşte cu plăcere de casa părintească, de biserică, frumosul aşezământ construit în capul străzii “Bisericii” de ruşi, din piatra rămasă în urma construirii unei căi ferate. Îl evocă pe tatăl său, pe toţi ascendenţii acestuia, preoţi în Basarabia încă din 1840.

3 aprilie 1944. Este ziua pe care o va uita doar când va închide ochii. “Era ziua mea de naştere. Ziua în care eu, fratele şi părinţii mei am plecat cu două vaci spre gară. În exil. Începea lungul drum al schimbării. Unul în care trebuia să ne pierdem identitatea. Am găsit în gară un vagon. Era descoperit. Am dormit în el, împreună cu vacile, timp de o săptămână. Nu ne lua nici un tren. Norocul meu a venit de la faptul că fumam. După ce evreii au fost deportaţi, fiecare a luat ce a apucat din ceea ce au lăsat în sat. Eu mi-am făcut provizii mari de ţigări. De Naţionale. Într-o zi, îngheţat de frig, l-am auzit pe un mecanic de locomotivă că dorea să facă rost de ţigări. «Domnu’ mecanic, vă dau ţigări eu câte vreţi. Numai să ne luaţi şi pe noi, că ne împuşcă ruşii!» I-am dat zece pachete. Ne-a legat de convoi şi am plecat spre Gura Văii, la Turnu-Severin.” La destinaţie a reuşit să ajungă abia la 21 aprilie 1944.

PERSECUŢIA. Familia Nemţeanu a ajuns la cariera de piatră de la Gura Văii. După trei ani l-au chemat la Miliţie. Să-i facă buletin. “În act au scris că m-am născut în URSS. Le-am spus că sunt român, născut în România. În Ţara Moldovei lui Ştefan cel Mare. Mi-au zis să tac dacă vreau să mai stau aici!” A găsit de lucru la fabrica de cherestea din Cloşani. A dat rumeguş la lopată, pentru că nimeni nu voia să-l angajeze pe alt post. Asta până într-o zi, când şeful său, Ladislau Bally, a purtat o discuţie cu el. L-a promovat. Ca normator. O vreme i-a fost bine. Până cănd Tito a rupt relaţia cu Stalin. Atunci au început deportările basarabenilor în Bărăgan. “Le era frică să nu fugim în Iugoslavia“, spune Valerie. A scăpat de Bărăgan. Pentru că de familiile preoţilor nu s-au legat miliţienii. “În 1951, Bally mi-a aranjat să merg să muncesc la Piteşti. După trei luni de stat acolo m-a chemat şeful şi mi-a zis că acolo e prea multă politică. Că trebuie să plec. La Băbeni sau la Rucăr. În acea zi m-am întâlnit cu şeful de la Băbeni şi m-a luat cu el. La scurt timp am cunoscut-o pe soţia mea, cu care stau de peste 50 de ani.” Soarta i l-a scos iar în faţă pe Bally, care ajunsese inginer la CPL Vâlcea. L-a urmat. “În 1978 m-au dat afară. Aveam vina de a fi copil de preot şi basarabean. Eram duşman al poporului. Pe soţie au persecutat-o.” Nemţeanu nu îi urăşte pe toţi comuniştii. “Unii au fost oameni. Casa asta mi-a dat-o Georgică Alboiu, prim-vicepreşedinte de partid. Eu am un defect. Nu îi uit niciodată pe cei care mi-au făcut bine. Vedeţi aceste lumânări în bibliotecă? Îi aprind mereu lui Alboiu la căpătâi.

DORINŢĂ. La casa părintească nu s-a mai dus. Dintr-un singur motiv: “Eu am plecat de acolo fără paşaport şi tot fără paşaport vreau să revin. A fost fratele meu, care e stabilit la Câmpia Turzii. A zis că doar acoperişul a fost schimbat. Că biserica a dispărut. Biserica lui tata. În locul ei se află un

Valerie Nemțeanu a fost alungat de acasă pe vremea când era copil. Încă are în minte amintirile acelor timpuri
Valerie Nemțeanu a fost alungat de acasă pe vremea când era copil. Încă are în minte amintirile acelor timpuri

morman de piatră cu un obelisc pus în vârf.” Unirea o vede ca pe un vis imposibil. “Pentru că Moldova este condusă de Voronin, un general sovietic pensionar. Şi mai e ceva. Stalin a vrut mereu Moldova. A vrut să ne schimbe limba. Înainte de 1940 a creat, între Balta şi Tiraspol, Republica Moldovenească Autonomă. A impus vorbirea unei limbi moldoveneşti după un dicţionar inventat. Îmi amintesc că în loc de sufragerie trebuia să se pronunţe măncătorie, în loc de robinet spuneam ţinecurgere etc. Vă spun ceva. Ruşii sunt ca porcii. Porcul este un animal domestic care nu face rău, dar ceea ce ia în gură nu mai scapă niciodată!”

Cei 45 de ani trăiţi sub talpa comunistă îl macină. “Eu am trăit sub patru dictaturi. Cea a lui Carol al II-lea, a lui Antonescu – un erou martir, a Anei Pauker şi Luca şi a lui Ceauşescu. Sper să nu o mai apuc pe a cincea. Mă uit la Tismăneanu, la Volodea. Vorbeşte despre comunişti. Păi, ta-su şi cu Walter Roman au băgat comunismul aici. Walter era chiar şef de staţie la Radio Moscova. Nu le e ruşine?” Acum se zbate să obţină o despăgubire de la statul român. Pentru averea pierdută în 1944. “Cam două miliarde. Asta, deşi nu cred să iau nimic. Spun asta pentru că mă simt vinovat. Că am plecat de acolo. Că nu am luptat. Să fiu erou, cum este Ivanţoc. Am vorbit cu fratele şi am zis să ne cerem averea înapoi pentru tata. Ca să nu se întoarcă în mormânt de furie!

Romănul Ghiţă “Plăpumaru”

Din teancul de poze, în care îşi are rudele începând cu stră-străbunicul Grigorie Ion Nemţeanu, preot în 1840 la Abaclia, Valerie ne arată o poză. Doi bătrănei ne zâmbesc enigmatic din spatele lentilei. Ne explică locul fotografiei, “în casa unchiului soţiei, Dumitru Minoiu de la Călimăneşti“. Personajele sunt Ghiţă Cristescu, zis “Plăpumaru”, primul secretar al PCR la primul congres din 8 mai 1921, şi fostul ministru în guvernul PNŢ, D.R. Ioaniţescu. “Ăştia veneau frecvent la odihnă acolo. Şi ziceau: «Măi, nea Mitică, adu-ne şi nouă un kil de vin pelin de trei lei. Că am băut destul dintr-ăla de şapte lei». Erau doi oameni simpatici. Plăpumaru, chiar un bun român, dat afară din partid pentru că spunea mereu că România este una singură: cea Mare. Şi nu mergea cu Stalin, care ne băga în cap că suntem o ţară imperialistă!”

 

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here