Cornul şi laptele micilor indieni din Tufanu

0
115

Lumea îi spune “curul pământului”. Pe hartă apare marcat ca Tufanu cu Icoana. 350 de suflete trăiesc aici, departe de orice urmă de civilizaţie. Împletesc mături din nuiele, pe care le vând pe un pumn de mălai. Femeile nasc în căruţă, iar copiii învaţă într-o magazie de lemne. Peste deal, primarul lor huzureşte în ditamai viloiul şi se plimbă cu un Audi de ultimă generaţie.

Laşi Piteştiul în urmă şi coteşti la dreapta, spre Câmpulung Muscel. Apoi, faci la stânga spre Miceşti şi purcezi la drum. Unul despre care nu ştii nimic. După căţiva kilometri uliţa se înfundă. În faţa ta se iţeşte un râu. Localnicii ne spun că nu aici se termină curmătura, ci mult mai sus. La Tufanu cu Icoana. Ne luăm inima în dinţi, călcăm cu atenţie acceleraţia şi o luăm în sus, prin mijlocul râului. Altă cale nu există.

JUNGLA. Ţinta noastră este cătunul Tufanu cu Icoana din satul Păuleasca. Aparţine de comuna Mălureni, vestită pentru oasele de dinozaur găsite în zonă. În fapt, comunitatea de acolo, aveam să descoperim, a rămas ancorată în vremuri demult apuse. După patru kilometri parcurşi dăm de câteva corturi. De ţigani. Ajunsesem în punctul “la Tabără”. O pirandă ne intâmpină cu un salut de bun venit: “Să-mi lingeţi pizda!“. Lucruri normale p’aici. Urmează încă trei kilometri de coşmar. Un adevărat amazon mioritic trebuie parcurs ca să dăm de ultima fărămă de necivilizaţie din UE. Zeci de porci şi viţei se plimbă în voie pe albia râului care nu există pe nici o hartă. Pe pseudodrumul care duce spre “curul pământului“. Brusc, în faţă apar colibe “zidite” din lanteţi de arine şi lut. Căruţele cu coviltir, în stil western, sunt aruncate alandala pe coclauri. O mulţime de puradei începe să alerge după noi. Este, pentru ei, prima maşină pe care o văd în viaţă. Drumul se termină in faţa singurei construcţii albe. Nu este biserica, pentru că aşa ceva nu există. Este şcoala.

INDIENI. Căscăm ochii în jur şi încercăm să ne dăm seama unde am ajuns. Dacă micuţii care se zbenguie cu picioarele goale prin apă şi noroi au văzut cum arată o pereche de pantofi. Dacă civilizaţia a avut vreodată un contact direct cu acest colţ de lume. Dacă ar ateriza un avion aici, cum l-ar percepe? Dacă… Urcăm dealul şi intrăm în şcoală. O doamnă, încălţată în cizme cu care mergem în week-end la pescuit, predă citirea la şapte copii. În curte, lumea se strânsese buluc: “Hăiiii. A vinit televiziuneaaaaaaa!“. Cu mic, cu mare, satul este la picioarele noastre. Cu căţel, cu purcel, cu tot. Şi începe nebunia. Protestele curg pe bandă rulantă: “Aşa trăim noi. Ca indienii. Aşa ne-a lăsat Dumnezeu şi aşa ni se spune că trebuie să fim. Nimeni nu ne bagă in seamă. Cu un an in urmă, patru d’ai noştri au rămas fără colibe. Le-a luat apele astea.” Constatăm că de la momentul naşterii pănă la socotelile cu Dumnezeu oamenii ăştia trăiesc sălbatic. Femeile nasc în căruţă, moaşa satului leagă cordonul ombilical al fătului cu sfoara de la pânza de cort, lemnele se cioplesc cu custura, iar gătitul se face la tuci, pe piatră şi cu uscăturile din pădure. Aici poliţia nu urcă decăt să aresteze de multe ori pseudo-infractori, popa nu vine decăt să îngroape şi pocăiţii să-i ademenească cu… fotografii, în cultul lor.

MAGAZIA DE LEMNE. Se termină ora de citire. Iese şi învăţătoarea. Altminteri, dacă ai întălni-o pe stradă, ai crede că este femeia de serviciu, de la WC-ul din gară. “Vă rog să mă scuzaţi. Astea sunt condiţiile de aici. Ne este foarte greu să ne facem treaba, venim kilometri intregi prin mlaştină ca să-i învăţăm carte pe copii“, se scuză Mariana Voicu. E singurul intelectual din zonă. Ba nu, “mai suntem al lu Geamănăă, al lu… în total 4-5 care ştim să cetim“, se revoltă orgoliul unui localnic. Suntem invitaţi în şcoală. Intrăm într-o cămăruţă de 3×4 metri pătraţi. O tablă, zece bănci, lemne şi două stive mari de cutii tronează în interior. “Este jenant să vorbim de ce e aici. Sincer, nu vreau să am probleme“, spune doamna Voicu. Uşor, uşor limba se dezgheaţă. Problemele sunt expuse. “Cutiile astea conţin programul guvernamental «lapte şi corn pentru elevi». O dată pe lună ne sunt aduse şi le ţinem aici. Le dăm zilnic la copii. Lemnele (n.r. – pune capul în pământ) sunt pentru că… aici e şi magazia de lemne. Aici ar trebui să fie şi grădiniţa. Că sunt vreo 45 de copii care ar trebui să vină la grădiniţă. Dar nu e educatoare, nu e spaţiu. Copiii ăştia habar nu au ce este o grădiniţă.

Afară, Sandu se zbenguie în noroi. Elena şi Denisa i se alătură rapid într-o joacă numai de ei ştiută. El are 6 anişori. Ele au 3 şi, respectiv, 5 ani. Ar vrea la grădiniţă, dar “nu ştim ce este aia”. Lumea acuză primarul. Pe Sandu Cristescu. “Are viloaie mare, maşină la fel. A fost perceptor şi işi permite. Pe noi nu vrea să ne ajute cu nimic. A zis că ne face şcoală, că a băgat 300 de milioane să repare dărăpănătura asta. Păi, casa asta nu face atăţia bani nici dacă o construieşte din nou”, acuză unul dintre “intelectualii” satului. Are dreptate. Cel puţin aşa ne face ochiul să credem. Problemele legate de învăţătură nu se opresc aici. “Clasele V-VIII se fac peste deal, la Bădiceni. Copiii merg zilnic căte opt kilometri dus, opt întors prin pădure. Iarna le facem potecă prin zăpadă cu caii. Să inveţe să scrie o cerere când vor fi mari. Ei trebuie să ajungă la şcoală la ora opt. Nu au cum să facă asta. Ajung cam pe la nouă. Şi sunt daţi afară de director, care le spune: Plecaţi dracului de ţigani nenorociţi de aici!“, acuză tatăl unuia dintre aceşti copii năpăstuiţi.

TROCUL. Pentru aceşti săteni, a vorbi despre bani este similar cu a vorbi despre lucrurile sfinte. “Ajutor social nu mai luăm de vreo trei luni, trăim doar din alocaţia de 25 RON/copil. Mai vindem mături din nuiele. Jos, în Miceşti. Dăm două mături şi luăm un borcan de mălai. Vrem să muncim şi noi. Unde să o facem?” Revolta sătenilor ia amploare. Acuzele se înmulţesc. “Creştem porcii ăştia. Noi nu avem pământ, nu avem nimic. De Crăciun tăiem căte un grăsun. Dacă Ion nu are, îi dau eu. Şi îmi dă grăsunul înapoi când are. Asta este viaţa, asta ne dă ăia de la conducere.” Nea Nicolae tocmai apare la sfat. Vine de la “trebunal. Că am fost acolo din cauza nenorocitului de pădurar. El fură lemne cu căruţa şi le vinde. E pe mână cu poliţia. Apoi vine în sat şi ne pune să semnăm diverse hărtii. Noi nu ştim carte şi ne păcăleşte. Apoi ajungem la trebunal. Ca hoţi! Păi, ce să facem noi cu lemnele şi unde să le vindem în sărăcia asta? Noi mai luăm vreascuri pentru foc”. Tot Nicolae lansează o altă acuză la adresa pădurarului: “Copiii se joacă prin pădure. Uneori adună ciuperci. Ei nici nu au unde să se joace în altă parte. Nenorocitul ăsta mai trage cu puşca după ei. Bine că până acum nu a nimerit pă nici unul”. Lăsăm în urmă un cătun despre care cei de acolo spun că ar fi blestemat. De cine şi de ce nu ştie nimeni.

BOIER MARE. Vinovat principal în viziunea sătenilor, şi nu numai, din Tufanu cu Icoana este primarul Alexandru Adrian Cristescu. Pentru cei 350 de oameni din acest cătun, primarul reprezintă imaginea candidatului la şefia locului, care “vine pe la noi o dată la patru ani şi ne promite marea cu sarea şi apoi dispare. Avem un consilier local aici, in sat. Dar ce putere are el?”. âîncercăm să aflăm ce fel de om este primarul, ce poate face sau ce nu face pentru respectiva comunitate. Ajungem la Primărie, la Mălureni. “Domnu’ primar tocmai a plecat. S-a dus acasă“, ni se explică.

Încercăm să îl apelăm pe mobil, dar fără succes. Sunăm în van. Găsim locuinţa primarului. Aflat la al doilea mandat. O vilă impunătoare, o maşină de lux… Ce mai… Un contrast total cu ceea ce înseamnă viaţa de zi cu zi a celor din Tufanu. Vorba lor, “domn’ premar e boier mare!“. Strigăm din spatele porţilor degeaba. Nu răspunde nimeni. Deşi primarul era acasă, după cum ne informează două doamne din zonă. Avem succes a doua zi, la telefonul de la serviciu. Oarecum supărat pe faptul că “semnalul ăsta de telefon ne împiedică să comunicăm eficient”, stă de vorbă cu noi. “Cunosc problema asta. Da io ce să fac? Sunt singurul primar de după Revoluţie care a făcut ceva pentru ei. Le-am renovat şcoala şi vreau să le fac şcoală nouă acolo. Una frumoasă. Banii ştiu că au venit de la centru. Acolo problema este că ei nu vor să muncească.” La Tufanu trebuie bani foarte mulţi pentru reabilitarea zonei. Bani pe care comuna nu îi are. Primarul susţine că nu ştie nimic despre comportamentul directorului de la Bădiceni şi mai spune că “cea mai bună soluţie pentru copiii din Tufanu ar fi să meargă la şcoală la Miceşti. Că e mai aproape. Dar asta e problema Inspectoratului Şcolar”.

Blesteme

Problema acestei comunităţi incercăm să o dezlegăm măcar la Prefectura Argeş. Prefectul, Ion Popa, e plecat cu treburi la Bucureşti, dar işi face timp pentru un scurt dialog. Are dreptate cu o chestie: “problemele acestea nu le putem rezolva nici la telefon, nici in paginile ziarelor. Ar fi bine ca cineva să şi citească şi să ia şi măsuri”. Cine oare? In viziunea lui Popa, “la Tufanu situaţia este gravă. Cel mai bine ar fi ca acei oameni să fie strămutaţi. Acolo niciodată nu vor putea trăi altfel decăt ca in epoca de piatră. Aţi văzut ce comunitate este acolo, nu? Este corect că acolo trăiesc numai rudari. Ne place ori ba, şi ei sunt cetăţeni ai Romăniei. I-am luat cu noi in Europa, trebuie să avem grijă de ei. Aici este o chestie care ţine şi de voinţa personală a acelor oameni, dar şi de primar şi de Inspectoratul Şcolar. Am fost acolo, am stat de vorbă cu primarul, am tot incercat să fac ceva. Este groaznic cum invaţă copiii din Tufanu, cum trăiesc oamenii acolo. Este inuman. Guvernul a dat bani mulţi pentru reabilitarea invăţămăntului. Vă jur că am ajuns să ii blestem pe primari, pe constructori, pe oricine fură banii acestor copii!” Prefectul susţine că rezolvarea problemelor acestei comunităţi stă strict in măna primarului “care are părghiile pentru a dezvolta anumite proiecte. Din punct de vedere social. Problema şcolii este gravă. Dacă aici, la Inspectorat, avem un om care şi-a luat nota de trecere a examenului de capacitate in sălile tribunalului, la ce să ne aşteptăm?”

Fără soluţii

La nivel de Direcţie Sanitar-Veterinară lucrurile sunt simple şi, in acelaşi timp, complicate. “La Tufanu nu am ajuns, pentru că primarul de acolo ne-a spus că se poate urca doar cu căruţa. O să merg personal acolo. Laptele copiilor nu reprezintă un pericol, pentru că este tip UHT. Problema o constituie cornul, precum şi acele lemne despre care vorbiţi şi animalele din curtea instituţiei. Noi am mai inchis o şcoală, la Radu Negru. Insă imi este teamă să nu fim alergaţi şi la Tufanu, ca şi acolo, de părinţii nemulţumiţi că le inchidem şcoala”, spune Aura Copciag, şefa Direcţiei Sanitar-Veterinare Argeş. La Inspectoratul Şcolar, “adjuncta” Anca Barbu este fericită: “Este ultima mea zi de muncă aici. Gata, am scăpat de nebunia şi prostia din această instituţie. Candidez la europarlamentare şi mă bucur că am plecat dintr-un loc in care nu se face nimic”. Anca Barbu recunoaşte că ştie despre “modul in care directorul de la Bădiceni se comportă cu acei copii. Eu am avut dispute multe cu acel domn. Mi-a spus că toţi copiii din Tufanu sunt analfabeţi. I-am spus că are obligaţia să incerce măcar să-i inveţe să scrie şi să citească. Măcar atăt! Şi cu primarul de acolo am avut divergenţe. Io nu ştiu ce a modernizat el la Tufanu, că acele sute de milioane nu se văd nicăieri”.

26 octombrie 2007 / Jurnalul National

 

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here