Mirajul eroului naţional

0
40

Cu doar zece mii de suflete, armata Moldovei pare a fi o jucărie în măinile inamicilor. Şi are destui. Pentru mulţi de aici, chiar România poate avea un astfel de statut. Cu toate acestea, principalul atu al Moldovei în conflicte îl reprezintă foştii combatanţi din Afganistan. Au fost buni în Transnistria, sunt variantă pentru orice!

Plecăm spre localitatea Ştefan Vodă animaţi de ideea că traseul va fi unul scurt, care ne va scuti de gradele Celsius de afară. Ne înşelăm. Chiar şi cu Vitalie, colegul din Chişinău, la volan, tot nu ştim unde se află această “ţintă” cu nume celebru. Parcurgem peste o sută de kilometri plini de plombe turnate anapoda peste vechiul asfalt şi oprim la o cârciumă, lăngă două blocuri. Voiam să bem apă plată, una locală şi sărată… Ne aflăm la doar 10 kilometri de punctul de frontieră cu Ucraina, Vama Tudora.
AFGANANUL. Din informaţiile culese încă din Bucureşti aveam idee că în această localitate cu 18.000 de suflete avem doi soldaţi luptători în Afganistan dispuşi să ne povestească din grozăviile războiului de acolo, dar şi din cele mult mai dure din Transnistria. Ne considerăm nişte jurnalişti destul de norocoşi în teren. De data aceasta constatăm că drumul bătut pănă aici pare a fi făcut degeaba. Ceapchii Nichifor Mihailovici nu poate fi fixat pe harta cu subiecţi, iar Nicolai Barbei nu se află în localitate. Informaţia o aflăm, evident, în buza crâşmei, loc în care se adună tot cetăţeanul onorabil din Ştefan Vodă pentru a pune ţara la cale. “Nichifor nu ştiu cine e. Dar Niculai e… vă referiţi la Afganistan?” – ne intâmpină sec, cu informaţia negativă, un domn de circa 40 de primăveri. Păcat, Nicolai avea o poveste interesantă. Dacă mulţi au plecat în Afganistan şi nu s-au mai întors, la el povestea e invers. A plecat, s-a întors şi şi-a găsit mama îngropată. O omorăseră ţiganii! Acum, personajul nostru se află la muncă în Odessa.

CAMARADUL. Ne dăm la vorbă cu Anatol, personajul care ne-a făcut sumara notă informativă. Aflăm că a fost coleg cu Barbei în acel război. Că alături de ei în anii ’80 din acea localitate au mai luptat alţi 145 de tineri în deşert. Pentru “Mama Rusia”, pentru demnitatea naţională, pentru respectul semenilor de acasă. Şi pentru căteva facilităţi. “Păi eu m-am dus la luptă la 18 ani, în 1980. Pe vremea aia, dacă nu făceai armata, nici fetele nu se uitau la tine. Când eram mic mă uitam la televizor şi imi spuneam că nu am să merg niciodată pe front. Până la urmă am fost pe două… Totuşi, nu regret. Mă refer la Faizabad. De aici am plecat 145. Cinci au rămas îngropaţi acolo“, spune Anatol. Îi propunem un dialog pe această temă. Devine reticent. Speriat. Precum un soldat care vrea să se retragă în tranşee, dar care se vede rămas în spatele liniei de apărare. Până la urmă acceptă. Aduce şi poze. Are regrete: “Păcat că nu ne-aţi prins pe mai mulţi aici. Aveaţi ce scrie. Eu ce să spun, singur…“.

Din Afganistan i-au mai rămas doar pozele și poveștile de război!
Din Afganistan i-au mai rămas doar pozele și poveștile de război!

Întrebăm pentru ce scop a luptat acolo, în afară de orgoliul tinereţii. Ne răspunde franc: “Crezi că am ştiut unde mă duc? Dumitale îţi spun drept. Pe noi ne-au luat la armă, ne-au urcat în pasăre şi ne-au ridicat până în Turkmenia, în carantină. După două luni de antrenament ne-au urcat iarăşi şi ne-au dus în Afgan, la Faizabad. Aş vrea să mai ajung acolo… Ne-au spus aşa: «Dacă nu intră armata rusă acolo, intră americanii». Atunci socoteam că e drept. Acum nu mai cred pe nimeni. Pentru asta am luptat“. Ziua era calmă, şi-a făcut chiar prieteni acolo. Noaptea începea demenţa. “Împuşcam unul, apărea altul.” Frică i-a fost doar când se apropia termenul de plecare acasă. Primul inamic împuşcat nu i-a lăsat nici un sentiment. Lupta pentru viaţă. Se ruga să nu pice prizonier. “Aveam un prieten din Olăneşti, Timotin il chema. L-au prins. L-au uns cu lut, l-au lăsat la soare şi apoi l-au legat de doi cai. L-au rupt pe din două“, îşi aminteşte veteranul în faţa unei halbe cu bere.

AMĂGIRI. A plecat la oaste şi pentru altceva. “Pentru că atunci se uita conducerea la tine cu respect. Aveam facilităţi. Primeam o casă, o slujbă. Amuş nu iţi dă nimeni nimic. Ne dă Voronin să bem. Mult, că d’aia pun peste tot reclame la spirtoase. Să bem şi să uităm de sărăcia asta… Ne intreabă, dacă cerem ceva, aşa: «Cine te-a trimis mă acolo?»” A fost mecanic de tanc în Afgan. Acasă a lucrat la staţia de epurare a apei. Puţin. A plecat în Rusia să câştige ceva. Are familie. Se mâăndreşte cu ficioru’, care tocmai a terminat facultatea, şi se roagă ca nimeni să nu mai ajungă la oaste. Este supărat. Apa curentă e câte două ore pe zi, pensia de veteran e de 45 de lei moldoveneşti. Vrea şi un monument. Unul al eroilor din Afgan şi Transnistria. “Da’ cu ce să il fac? Administraţia ne ignoră, afaceriştii ne consideră cerşetori. Eu mă ştiu patriot. Şi voiam doar 20.000 de dolari să fac piatra asta în centru. Credeţi că ne puteţi ajuta din România?” Oraşul e pustiu. Durerea e mare. “Lumea fuge la muncă. Familiile se destramă. Copiii ajung pe drumuri. Of, Doamne!

Despre Transnistria spune atât: “Acolo ne-au minţit. Ai noştri. Că cu duşmanul eram prieteni uneori. Mai beam şi bere. Şi ne spuneam aşa: acu’  de ce să nu se împuşte şeful nostru cu Smirnov al lor? Că noi suntem prieteni!». Da, ne-au minţit că ne trimit in zonă fără conflict. Şi ne-au abandonat la Valea Verde. Mihai Sărghii, camaradul din Afgan, putrezeşte acolo. Sunt supărat pe ei, că ne-au minţit.” Despre Transnistria nu vrea să vorbească mai mult. Ne mai spune că în fiecare dimineaţă se bucură că a mai trăit o zi şi că este convins că lucrurile vor degenera din nou.

Amintiri din Faizabah

Punem pixul jos. Camera de luat vederi se opreşte şi ea. Mai cerem o bere. Omul se oferă să facă cinste. Că are oaspeţi din Europa, că are şi el ceva bănuţi de la serviciul din Rusia. Limba se dezleagă. Apar şi aducerile aminte. Cele adevărate. Fără sloganuri comuniste. Ne arată pozele. Într-una stă lângă nişte cămile. “Era super să mergem pe lângă ei. Erau urmaţi de şiruri de oi. Mai furam şi noi căte o oaie. Aveam cărniţi să mâncăm.” Recunoaşte că în armata rusă era foamete DIGITAL CAMERAmare. “Ţin minte cât voi trăi că zece zile nu m-am căcat şi nu m-am pişat. Zece zile am mâncat câte o conservă de peşte pe zi. Nici d’alea nu mai aveam. De atunci nu mai mănânc peşte!“. În afară de cămile urmăreau broaştele ţestoase. Să le găsească cuibul, să le fure ouăle şi să le prăjească pe pietre. Le socoteau nu gustoase, ci hrănitoare. Zâmbeşte amar. “Mai furam cai. Cred că un cal l-am mâncat doar eu!”. Acasă s-a readaptat greu. Era oarecum sălbăticit. Un an nu a putut să bea apă curată. “Eu beam apă din pârău. Toţi beam. În cana de ceai, jumătate era mâl. Mâncarea era plină de nisip. Scârţăia straşnic între dinţi.” Se uită iar la noi cu neîncredere. Mai întreabă o dată: “Sunteţi siguri că e bine să apară astea la ziar?“.

4 iulie 2007 / Jurnalul National

Autori:  OVIDIU CIUTESCU, CORINA ANDRIUTA, VITALIE CALUGAREANU

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here