Un om simplu, Ion Rodoş. Un nume care nu spune nimic. Un om care şi-a ucis fratele, l-a sculptat pe Ceauşescu şi a dorit să moară. La 51 de ani incă mai plânge. După fratele Gigi. Povestea sa depăşeşte orice scenariu. Lama unei custuri a transformat un om din criminal într-un artist incredibil al lemnului.

Icoana din temniţă

Laşi Domneştiul în urmă şi apeşi acceleraţia spre Nucşoara. Un loc despre care, în urmă cu 60 de ani, se vorbea doar în şoaptă. Un cuib al rezistenţei împotriva comunismului. După câţiva kilometri, pe dreapta, ţi se arată splendid săpată în stâncă celebra mănăstire Corbii de piatră. După alţi cinci kilometri, pe o muchie de deal, se vede o casă. În ea trăieşte Ion Rodoş. Este cel mai cunoscut artist al lemnului din zonă. Un om care râde cand lucrează şi plânge când priveşte în zare. Plânge după fratele pe care l-a ucis în 1979, o crimă care l-a trimis după gratii şi care i-a schimbat radical viaţa. Râde doar când lemnul prinde expresia dorită sub lovitura ciocanului şi scrijelitul daltei.

“JOACĂ”. Un şpriţ prelungit după o zi de muncă. O glumă de copii în drumul spre casă şi lama custurii cu care a tăiat pâinea pe câmp pătrunde fără milă în inima lui Gigi. Ion îl reazemă pe Gigi de braţele sale şi realizează că şi-a ucis fratele. “Am avut o familie blestemată. În anul ăla mi-au murit părinţii şi mi-am ucis fratele. Am rămas singur. M-au dus la tribunal. Am refuzat să mă apăr. Eram nevinovat de moartea lui, dar vinovat că o joacă banală, frecventă la ţară, m-a transformat într-un criminal. M-au dus la Gherla. Am intrat pe etajul trei, loc unde era cel mai sever regim. După puţin timp ne-au băgat la lucru. Acolo am pus mâna pentru prima dată pe o daltă. Aveam 23 de ani.” A început să lucreze lemnul de paltin şi fag aurit cu precizia unui meşter care îşi făcea treaba de ani de zile. Miliţienii l-au reţinut rapid şi l-au transformat in meseriaşul care le întruchipa cu dalta toate dorinţele. “Am făcut acolo de la schimbătoare de viteză până la tablouri, pipe şi mobile pentru Comitetul Central al PCR.”

ICOANA. În casa din lemn construită pe muchia dealului din Sboghiţeşti, Ion Rodoş ţine o icoană. Una pe care a sculptat-o în puşcărie şi pentru care e dispus să-şi dea viaţa. “Eu nu puteam să fac pe nimeni să mă creadă că nu am vrut să-mi omor fratele. Viaţa nu îmi mai arăta nici un rost. Aşa că la Gherla m-am apucat să fac această icoană. Pe spatele ei, în versuri, am trecut toată povestea. Am scos-o din puşcărie printr-un angajat civil şi l-am rugat să o trimită, dacă mor acolo, la biserica din Bădeşti (satul natal). Să ştie oamenii că nu sunt un criminal. Această icoană m-a făcut să cred că dacă Dumnezeu vrea ceva de la tine, acel ceva se va întâmpla. Spun asta pentru că un deţinut m-a pârât că lucrez la ea. Şi m-au căutat gardienii şi în gaură de şarpe. Era in dulap, mascată, iar ei nu au văzut-o. Aia a fost o minune – spune Rodoş despre capodopera sa artistică.
CEAUŞESCU. După câţiva ani de detenţie, Ion Rodoş spune că lucra în puşcărie doar pe comandă: “Procurori, ofiţeri, politicieni, veneau să le fac mofturile. Norocul meu pot spune ca a plecat din istoria acestui neam. Comandantul puşcăriei m-a chemat într-o zi şi mi-a spus că vrea să îi sculptez tabloul care înfăţişează moartea lui Gelu. I l-am făcut. Ulterior lucrarea a fost admirată de generalul Gal.L-a impresionat. A intrat în puşcărie, m-a căutat, mi-a strâns mâna şi m-a luat într-un birou. Mi-a arătat un desen în care Nicolae şi Elena Ceauşescu primeau ghiocei de la doi pionieri. M-a întrebat dacă pot să fac în relief la scară mare imaginea în lemn. L-am realizat. Un tablou în lemn cu o dimensiune de 2,40 x 1,20 metri. Pentru acea lucrare mi-au dat o primă de 3.000 de lei şi mi s-a redus la opt ani sentinţa. Cu banii ăia mi-am pus dantura. Iniţial aveam doisprezece ani de puşcărie“. Rodoş scoate de sub patul din dormitor un catalog. În el are schiţate toate lucrările din închisoare. Ne mai arată o mobilă, de sufragerie. “Pe asta am văzut-o recent la televizor. Era într-un palat al celor care ne guvernează. Mă bucur că încă mai e considerată modernă.

 

MODEST. Chiar dacă un ciot de lemn se transformă în mâinile sale într-o masă ornamentală, iar o tăblie de lemn capătă uşor chipul lui Iisus, omul transformat în artist în închisoare nu poate spune că trăieşte uşor. “Cand m-am mutat aici am stat cu nevasta într-un grajd timp de doi ani. Oamenii m-au acceptat mai greu. O crimă nu se uită niciodată. Am construit casa asta eu cu nevasta mea. Aşa cum o vedeţi. Acum trăiesc din ce vând. Sunt luni în care nu primesc un leu. Sunt luni în care iau şi 1.000 RON. La mine nu vine Gigi Becali să îşi facă mobilă. Vin oameni săraci. Văd lucrări care nu au pic de expresivitate, nu au viaţă în ele, dar care sunt vândute pe bani grei. Pe mine nu mă cunoaşte nimeni, dar nici Dumnezeu nu mă lasă să mor de foame. Sunt mulţumit aşa cum sunt acum. Cu imaginea fratelui în vis şi cu zâmbetul afişat de cei care îmi văd lucrările când calcă pragul acestei case.

A SCULPTAT LANGĂ CADAVRE
Chiar dacă la Gherla torturile au încetat oficial în anii ’60, unii torţionari au continuat să “lucreze” liniştiţi până în 1989. Ion Rodoş işi aminteşte că uneori a lucrat inclusiv cu cadavre in jurul său: “Uneori mă scoteau noaptea din celulă să lucrez pentru medic sau pentru miliţieni. Şi mă duceau jos, la dispensar. Oricum nu era folosit, că ei ne tratau cu apă oxigenată pentru orice. Şi tot acolo erau celulele pentru unii deţinuţi. Era locul în care nimeni nu voia să ajungă. Acolo era unul Şombrea, de doi metri înălţime. Şi foarte rău. Îi juca pe deţinuţi cu cizmele până le spărgea ficatul şi plămânii. Apoi ne spuneau că i-au trimis la spital, la Jilava. Vedeai în curte apoi un mormânt proaspăt, cu un ţăruş pe care era gravat un număr de dosar. Ştiai că a mai murit unul. Uneori zăceau cadavrele pe ciment mult timp. Pe unii nu-i mai luau rudele de acolo. Costa mult să scoţi omul mort din închisoare. Şi îi lăsau acolo. Eram deprimat. Atunci am făcut şi icoana asta. Am scris povestea mea pe spate. Am vrut să mă spovedesc eu în faţa lui Dumnezeu”.

 

Autori: OVIDIU CIUTESCU, CORINA ANDRIUȚA
26 aprilie 2007 / Jurnalul National

3 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here