Manşa tur a semifinalei Champions League la handbal feminin, dintre Oltchim şi Gyor se dispută în această seară în “Polivalenta” din Bucureşti. Meciul are o încărcătură aparte: pe de o parte Vâlcea îşi joacă viitorul, pe de altă parte toate frustrările trăite de sportul românesc par să aştepte o izbăvitoare eliberare.

Nu mai reprezintă nicio noutate că sportul românesc este la pământ, prăbuşit în toate mizeriile dezvoltate de societatea românească de după 1989. Astfel, suporterul de la poalele Carpaţilor s-a obişnuit cu bucuriile generate din victoriile mărunte. Parcă nici nu mai contează cum joacă o echipă ( indiferent de disciplina sportivă ) atâta timp cât ajunge într-o fază superioară a competiţiei în care evoluează.

Nici nu mai contează că ai sau nu o arenă pe care să îţi aduci suporterii. “Merge oriunde”, îşi zic diriguitorii cluburilor de la noi, iar politicienii se fac că plouă – bucuroşi fiind să primească  o invitaţie la joc şi să-şi etaleze fundurile slinoase prin faţa norodului. În Anglia, de pildă, o astfel de atitudine ar însemna blasfemie. Ca să nu mai vorbesc de Brazilia, Argentina sau, chiar, Rusia. În aceste locuri, cu toţii s-ar duce învârtindu-se, lăsând goale scaunele de manager, primar ori parlamentar de provincie.

În România, cu foarte mici excepţii, sportul românesc s-a centrat în ultimii ani ( la sporturile pe echipe ) pe rezultatele obţinute de gimnaste, de scrimere, de echipa de handbal a României sau de către Oltchim şi, uneori, de către Steaua – la fotbal. Ba, ne-am mai bucurat atunci când o tribună a fost renovată, pe vreo arenă din provincie, sau când un scaun nou şi o faianţă au fost aplicate în vreo sală de sport. În rest… Dumnezeu cu mila!

Am ajuns în faţa unui alt ipotetic, anunţat sfârşit. Vorbim despre Oltchim Rm. Vâlcea, Chimistul cu care am crescut eu. Vorbim despre cea mai glorioasă echipă a României şi, până la un punct, chiar cea mai glorioasă din Estul Europei. Acum, cu toată nebunia de la Combinatul Chimic, cu dispariţia lui Roibu, cu … conturile goale, falimentul bate la uşă. S-a mai găsit câte un apendice, precum sponsorizarea ( mai mult pe hârtie!!! ) declarată de primarul Capitalei, Sorin Oprescu, sau de banii băgaţi în visteria vâlcenilor de cei de la Petrom.

Pentru prima dată în acest sezon, vâlcencele joacă cu buzunarele pline. Jakob Vestergaard va putea trimite în teren un “şapte” extrem de motivat, iar cei cinci mii de suporteri vor aştepta ca fetele să-şi dea viaţa pe parchetul din “Polivalenta” din Bucureşti. Va fi un meci de a fi sau a nu fi pentru celelalte sporturi din România. Pentru că scot din ecuaţie fotbalul. Va fi un meci în care va trebui să dăm totul, să învingem şi să sperăm că returul nu va fi aşa de greu. Că finala Champions League o va mai aduce, măcar odată, pe regina Olteniei la masa handbalului european. Va fi un meci în care până şi Ponta se va ruga pentru victorie. Măcar şi pentru că finala ar putea să-i mai aducă câteva declaraţii de dragoste faţă de sport şi o baie electorală bine venită.

Este un meci în care toate frustrările noastre, legate de sport, aşteaptă să o ia razna prin “Polivalentă”. Un meci în care să putem spune: “da, suntem buni. Mai buni decât ne lasă societatea, economia, Europa să fim”. Va fi un meci în care fetele de la Vâlcea ar trebui să-şi amintească în fiecare moment că în “Zăvoi” s-a cântat pentru prima dată “Deşteaptă-te române!”, să-şi amintească de victoriile istorice obţinute de dream-team-urile comandate din teren de Mori Torok şi Mariana Târcă. Va fi un meci în care exemplul dat de Steaua, în returul cu Ajax, ar trebui să le umple venele cu adrenalină.

Baftă!

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here