Toată viața am scris. Mi-a plăcut să cred că ăsta e rostul meu…să spun povestea. Nici nu contează a cui: bună, rea… povestea trebuie spusă. Mereu am crezut că oamenii sunt neputincioși, că au nevoie de ajutorul meu!

Poveștile vin, se duc, precum viața. Unele te caută, au harul de a te înălța. Altele te pot doborâ cu efectul pe care îl pun asupra psihicului tău. Niciodată nu uiți ochi, ochii ălora despre care scrii…a căror viață o pui în pagina ziarului, pe sticla televizorului sau o arunci în eterul radioului… Sunt și povești care nu sunt despre oameni; sunt fabuloase. Faptele bat viața în multe cazuri, legendele preced timpul și cumpără sufletul. Iubesc scenariile astea…

Am scris mereu: uneori bine, alteori am dat-o în bară. Sunt oameni care m-au încurajat să o fac, sunt și oameni care au reușit să mă facă să cred în zadărnicia existenței profesionale. Unii dintre ei n-au scris cu adevărat vreun articol toată viața, se rătăcesc pe teren când îi trimiți – sunt șefi, profesori în jurnalism…sunt acei guru fără de care nu se poate.

Mi-au plăcut poveștile, acești oameni fac parte din ele. Îmi place să îi țin minte, să râd de ei atunci când privesc tavanul, când îmi recitesc unele scrieri. Cred că am destul de multe articole bune. Pe unele nici nu am știut că le voi scrie. Am plecat în teren după un subiect, am dat de altul – de multe ori cu mult mai interesant.

Poveștile mă caută… Am și acum o sumedenie de scris. N-am timp pentru asta, n-am inspirație pentru ele. Nu, pixul nu mi-a căzut dintre degete…inspirația a dispărut odată cu adevărata presă scrisă. Poveștile nu se mai țes… Chiloții lu’ Geta bat recorduri, audiențe…demolează tiraje. Ne culturalizează…chiloții ăia jegoși , pătați de miros hormonal, transpirație stătută și urină …ucid povestea. O scriu după alte tipare, cerute de actuala societate.

Cu toate astea îmi place să scriu. Mi-am pus în cap să-mi spun povestea. Ce o să fac cu ea? Atunci când o termin o să rup lumea cunoscută în două: pe unii îi voi exalta, pe alții… Asta e viața: nu-ți oferă totul, îți ia mai mereu totul! Dar vreau să scriu povestea. E reportajul pe care l-am dorit dintotdeauna, e odiseea mea. Nu o doresc o saga… Nu am de ce. Vreau o poveste neromanțată: cu oameni normali, cu oameni veseli sau triști, aventuri cu bețivi ieșiți din pușcărie sau campanii elctorale cu viitori președinți, sportivi de top sau looseri, neveste sau iubiri de-o noapte… peisaje, istorii…teorii.

E o poveste pe care am decis să o scriu. Coperțile ei vor fi blogul. Aici nu-i loc de chiloțăreală, nici de false impresii…

PS. Mă apuc de treabă… Nu așteptați să citiți ceva mâine, posibil să vi se lungească nițel urechile. Pentru că povestea are capitole multe, aventuri pe măsură…lucruri pe care mi le vor reaminti prietenii și …prietenele. Tabloul niciodată nu se desenează ușor. Și, apropos…

… nu-l iubesc pe Bacovia! 🙂

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here